Dust in the wind

Nu am făcut limba engleză la şcoală şi nici nu mi-a plăcut în mod special. Poate că mi-a plăcut când am auzit-o vorbită în serialul Dallas, dar asta a fost demult.

Totuşi în aceste zile, stând la ţară printre pomi, plante, vietăţi enervante – cum ar fi muştele negre şi vietăţi inofensive cum ar fi Limacşii şi vrăbiile, fluturii şi coropişniţele, am simţit un imens dezinteres pentru lumea de toată ziua, cu care am fost nevoită să mă confrunt începând de astăzi.

Acesta e sentimentul meu dominant. Că suntem “pulbere-n vânt”. Că toate zbaterile noastre, nemerniceşti, fără sens, toată această agitaţie şi toată această ură lipsită de obiect nu înseamnă decât că mai murim puţin. Candidaţi, para-candidaţi, ultra-candidaţi, discursuri tembele sau “ţintite”, ticăloşie şi inocenţă, Mircea Geoană, singur, agăţându-se ca un cârcel de victoriile altora, flegma atotştiitoare a câştigătorilor, tot acest teatru prost, sinistru, murdar, imund, ar trebui să ne sune ca un clopoţel în cap.