Bani si subfebrilitate

Acum câtva timp -sau “ceva vreme”, cum ar zice un reporter de la realitatea tv, sora mea a făcut imprudenţa să-mi trimită bani de medicamente. Vă mai amintiţi satisfacţia gesturilor interzise din adolescenţă? Să te ţii de mână cu un coleg dintr-a “unşpea” când traversezi parcul… sau să furi o ţigară din pachetul tatălui, cu mâinile tremurânde, împrăştiindu-le pe jos adunându-le febril si îndesându-le în pachet, rupând vreo două cu ocazia asta… Să pleci într-o drumeţie pe munte, timp în care părinţii te cred a fi la bunici…; să te îndrăgosteşti absurd de o persoană pe care o vezi întâmplător din tren, în timp ce ea stă absentă pe peron… vă mai amintiţi acele emoţii? Ei, eu mi le-am provocat “spărgând” banii de medicamente (pe care, oricum, am fost nevoită să le cumpăr, ulterior) în magazine. Mi-am cumpărat o poşetă roşie. Pantofi. Roşii, desigur. Sunt ca nişte bomboane uriaşe din zahăr translucid. Mi-am cumpărat tot felul de obiecte pe care nu le voi folosi niciodată, flecuşteţe feminine. Eu, simţindu-mă un soi de androgin, nu am obiceiul să mă entuziasmez din cauza unei brăţări sau a unui pandantiv, nu pot. Dar sunt zile când natura mea feminină, îndelung reprimată, iese la suprafaţă. Sunt momente când accept că feminitatea e un atu şi nu un complex.

Voi păstra misterul asupra destinaţiei călătoriei…

Am văzut piersici înfloriţi. Bătuţi de floare, potopiţi de floare. Nu se compară cu nimic din lumea vie, risipa lor de culoare şi mireasmă. Pe fiecare petală, dacă vă uitaţi atent, este schiţat un pom cu ramurile mergând până la marginea petalei. Unul e în toate.

P.S. Despre “subfebrilitate” nu vreau să vă spun nimic.