Avem o problema. Ce facem cu ea?

De foarte multe ori, nu avem nicio problemă, de fapt. Dar ne placem să credem că o avem, ne place să o creăm, să o înflorim. O fi un soi de mecanism inconştient (sau conştient) prin care ne protejăm de problemele altora. E ceva de genul: “Mai bine să încep eu cu ale mele, înainte să mă copleşeşti tu cu ale tale (problemele)”.

Mai cred şi că ne plângem prea mult. Ne plângem doar aşa, să cerşim nişte empatie de la ceilalţi, să ne simtem şi noi importanţi. Pe de altă parte, timpul ăla pe care-l consumăm plângându-ne de te miri ce căcat, nu mai vine înapoi. Ş-atunci nu-i păcat? Nu era mai sănătos să-l folosim pentru a găsi soluţii?

Mi-am amintit acum şi de oamenii care mereu au ceva de comentat, cei care au o părere despre absolut orice. Adeseori îşi dau cu părerea numai pentru a se auzi vorbind. Nu-i rău deloc să ai păreri şi să le faci publice, dar când exagerezi cumplit cu ele, nu te plânge că oamenii sunt răi cu tine şi nu te înţeleg.

Mi se par obositori ca naiba oamenii care mereu au probleme, care se plâng şi care veşnic au o câte părere.

Un articol care a zăcut mult timp prin drafturi. L-am scos la lumină fiindcă se poriveşte de minune cu zilele acestea.