Alte lucruri despre un concediu reusit

Ma întorc cu o mare întârziere spre acelaşi subiect pe care l-am abordat imediat după ce am revenit din concediul de anul ăsta.

Italia este o ţară faină, cu oameni la fel de faini. În 2007 am traversat-o cu maşina, anul acesta am survolat-o. Şi atunci, ca şi acum m-a impresionat felul în care e ordonată ţara asta: nu e chiar ca Germania, în care ordinea şi curăţenia te obosesc pur şi simplu; la italieni există un fel de disciplină a spaţiului făcută parcă din liberă cugetare, atât de natural construită şi atât de fin încât, aproape inobservabil, istoria marilor oraşe se împleteşte în faţa ta cu noţiuni supra-moderne, de un realism specific unui occident cu o cultură economică debordantă.

Italia cultivă. În oraşele vechi istoria. În segmentele noi “cultivă” economia. Între ele efectiv cultivă. Agricultura lor e o peisagistică atât de curată, un portret în mărime naturală din care s-a eludat elegant pârloaga, valea stufoasă, pârâul împuţit care năpădeşte buruieni sufocante, căile de acces expirate, copacul crescut nelalocul lui.

Diferenţa dintre agricultura lor şi a noastră, ambele văzute din avion, e greţos de mare. Cultura spaţiului neirosit aiurea ne lipseşte cu desăvârşire şi cred că ne va lua un secol de “miracol economic” să ne dăm seama cât ne costă de scump o agricultură de subzistenţă, un turism care cheltuieşte milioane de euro pe branduire şi din care recuperează câteva zeci de mii de lei, o economie de import în locul uneia de ţară, o politică retardată în locul uneia cu ochii larg deschişi.

Am vizitat Veneţia a doua oară. E la fel. Oameni peste oameni, tarabe de suveniruri care încearcă din răsputeri să se ridice deasupra kitsch-ului şi unele chiar reuşesc, canale, aceiaşi gondolieri care te sorb din priviri ca să te câştige la o tură de 100 de euro, aceiaşi hoţi de buzunare şi, mai presus de toate, aceiaşi ţigani români care cerşesc cu paharul deasupra capului, ca şi când ar cere bani pentru băutură.

În Veneţia lui septembrie canalele nu put. Singurul loc insuportabil de împuţit pe care l-am găsit în Veneţia a fost în Piazzale Roma, partea din staţia de autobuz acoperită, unde popula, cu zdrenţele atârnând după ei, o bandă numeroasă de ţigani care vorbeau româneşte. Dacă aş fi adunat toată putoarea Veneţiei de peste vară ar fi fost bătută la funduc de miasma pe care o emanau nomazii de la noi. Ca să nu vomităm, am ieşit rapid din zonă şi am şezut pe trotuar.

Drumul de la Veneţia la Ferrara nu e lung deloc: o oră şi jumătate. Tren din gara Santa Lucia direct la Ferrara. Nu faceţi greşeala să urcaţi în tren doar înainte să plece. Garantat că nu mai găsiţi locuri de stat jos.

În ziua a doua a concediului am vizitat Ferrara, un oraş dominat de o singură istorie: aceea a familiei Este si a castelului ei. Ferrara este  un oraş al bicicletelor, prin excelenţă. N-are nicio pantă, nicio rampă, nicio denivelare. Toată lumea se deplasează pe bicicletă. Femei izbitor de frumoase şi de elegante – pe bicicletă. Bărbaţi fatali – pe bicicletă. Femei cu vârsta trecută peste frumuseţea de altădată – pe bicicletă. Te claxonează. Te ocolesc. Îţi zâmbesc. Se opresc dacă le tai calea. Te privesc în ochi dacă te uiţi urât.